IN MEMORIAM: EMIL HOSSU

Invitat special: Mihai Gâdea, director Antena 3
Teatrul Nottara, Sala George Constantin

Invitat special: Mihai Gâdea, director Antena 3

Concept proiect și moderator: Marinela Țepuș, teatrolog

Marţi, 18 octombrie

de la ora 20:15

Teatrul Nottara, Sala George Constantin

Durata: 1h 10 min (fără pauză)

 

Emil Hossu, cel care a jucat peste 50 de roluri in teatru si in film!

S-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, şi s-a stins în seara zilei de 25 ianuarie 2012, la Teatrul Nottara, când ar fi trebuit să înceapă spectacolul Aniversarea. Acel spectacol cu care a fost, în 2011, la Londra, spectacol care a avut 10 reprezentaţii la Barbican Centre, cu casa închisă. Acel spectacol în care juca, alături de 16 colegi printre care se afla şi soţia lui, Catrinel Dumitrescu. 

Milu al nostru iubea viaţa, scena, pe Catrinel şi pe colegii săi. Poate nu tocmai în această ordine. Dar pentru că iubea, cu adevărat, pe (aproape) toată lumea, era, la rându-i, iubit. De oameni şi de Dumnezeu. Aşa se face că, deşi avea un dosar „nesănătos”, a ajuns actor. Aşa se face că, o dată ajuns actor, a jucat, din prima, în două teatre bucureştene: Giuleşti şi Nottara. Teatrul pe care l-a iubit necondiţionat a rămas Nottara. Şi poate tocmai de aceea Dumnezeu i-a îngăduit să iasă din scena vieţii înconjurat de mai toţi colegii, chiar în foaierul Sălii George Constantin a acestuia, în vreme ce, în foaierul de sus, publicul aştepta să intre la spectacol. La ieșirea de pe scena vieții, despre puţini actori s-ar putea spune că au jucat în opt spectacole (opt din 22, câte erau, în acel an, pe afişul teatrului de pe Bulevardul Magheru): Doi pe o bancă, Operele complete ale lui WLM ŞXPR, Aniversarea, Omul hazardului, Clipe de viaţă, În piaţa Vladimir, Nu vorbiţi cu actorii, De trei ori dragoste. Roluri întotdeauna pozitive, pentru că el era pozitiv. Cu accente dulci-amărui, pentru că viaţa i-a fost nu chiar întotdeauna roz. 

Marele har al lui Milu Hossu consta, însă, în puterea de fi mereu luminos, generos, fermecător, tânăr. Milu nu şi-a arătat niciodată vârsta. „Nici când am jucat rolul lui Moş Tănase din Răzvan şi Vidra nu mi-am arătat vârsta” (era în clasa a VI-a şi făcea... compoziţie – n.n.) -  a spus, mucalit, într-un interviu. Interviul aniversar , luat cu numai două luni înainte de a se stinge, când teatrul şi publicul său îl sărbătoreau pentru cei 70 de ani împliniţi. Şi nici  atunci nu şi-a arătat vârsta. Fiindcă pentru Emil Hossu – Milu, cel iubit de noi toţi – timpul părea că a stat de mult în loc. Putea interpreta, la 70 de ani, orice rol. Şi chiar aşa se şi întâmpla. Putea fi prieten cu toată lumea. Şi chiar aşa şi era. Făcea haz de faptul că a jucat sute de „ingineri pozitivi”, în film şi la televiziune, dar le-a şi rămas recunoscător, fiindcă așa s-a făcut cunoscut şi simpatizat. În timp, a demonstrat faptul că poate întrupa şi altfel de roluri. A recunoscut întotdeauna faptul că profesia de actor depinde foarte mult de şansă şi că el a avut parte de un destin fericit. Este, poate, motivul pentru care a încearcat mereu să descopere şi să îndrume tinere talente. Și de câteva ori a și izbutit...  

Și pentru că există un interviu prilejuit de aniversarea celor 70 de ani, împliniți cu puțină, prea puțină vreme înainte de a ieși din scena... vieții, cred că cel mai în măsură să povestească despre sine e chiar Milu. Asta și pentru că Milu a rămas VIU în sufletul și în mintea noastră, a colegilor săi.    
              Marinela Țepuș, teatrolog

Emil Hossu – actorul pentru care timpul a rămas relativ

Marinela Ţepuş: Într-un răstimp de peste 40 de ani de carieră, ai făcut şi film, şi teatru. Când te-ai simţit mai împlinit?
Emil Hossu: N-aş putea spune... Odată ajuns în Teatrul Nottara, nu l-am mai părăsit. Însă, în toţi aceşti ani, am avut şansa să joc în filme şi să fac televiziune şi radio. Nu m-am simţit niciodată frustrat.
M.Ţ.: Din ce an ai fost angajat la Nottara?
E.H.: Din 1966, la un an după ce am terminat facultatea. În stagiunea 1966-1967, în toamnă, am avut premiera cu Petru Rareş. În 1968, m-am angajat, cu acte, la Nottara, pentru că doi ani fusesem silit să stau la Teatrul Giuleşti. Luasem un concurs acolo şi aşa era regula. Nu ne puteam muta cu serviciul după bunul plac. Dar era bine aşa, pentru că aveam un salariu de la Giuleşti şi un salariu şi ceva de la Nottara. Primul meu partener de scenă a fost George Constantin. Asta m-a copleşit. Să vii în Bucureşti, să îţi deschidă braţele nişte oameni pe care nu i-ai cunoscut înainte, să lucrezi alături de George Constantin, cu care am devenit foarte bun prieten... Era extraordinar. De altfel, ţin minte că am făcut împreună şi un turneu cu vagonul. A durat vreo lună şi ceva şi am „locuit” amândoi în aceeaşi cuşetă. Stăteam la circular de câte ori intra el în scenă. Mă emoţiona fiecare moment în care juca. Eram prieten foarte bun şi cu Ştefan Iordache; eram, de altfel, şi vecini. Aşa a fost Nottara-ul tinereţii mele. Am fost întrebat, uneori: „Dar n-ai vrut să mai schimbi locul?”. „Nu, pentru că, făcând televiziune şi radio, eram partener cu toţi marii actori ai timpului.
M.Ţ.: Cum te-ai împăcat cu sutele de ingineri (întotdeauna eroi pozitivi) pe care i-ai jucat la televiziune şi în filme? 
E.H.: Am încercat să pun carne pe fiecare personaj. Se pare că eram foarte potrivit pentru personajele pozitive. Devenea frustrant uneori, dar m-am descurcat. Până la urmă şi acestor „ingineri” datorez eu simpatia cu care mă întâmpină publicul. Şi, în definitiv, mi-am „luat revanşa” în teatru şi la radio.... A însemnat mult pentru mine faptul că am putut face atâta teatru radiofonic. Pentru că din anul al II-lea de facultate m-au chemat să înregistrez un rol principal în Podul. Regizor era marele Mihai Zira. La Radio am avut marea bucurie să fiu partener cu Ciubotăraşu, cu Forry Etterle şi Irina Răchiţeanu...
M.Ţ.: Cu marile voci ale teatrului românesc.
E.H.: Cu vocile teatrului, care erau şi marii actori ai ţării. Oameni pe care-i admiram de copil, însă niciodată nu aş fi putut crede că o să joc alături de ei. 
M.Ţ.: Cum „funcţionau” pe atunci modelele?
E.H.: Extraordinar de cald. Erau adevăraţi colegi pentru noi. Generaţia lui George Constantin, Amza Pellea sau a lui Ion Besoiu m-a adoptat ca pe un coleg, ceea ce m-a impresionat teribil.
M.Ţ.: Mai există această comunicare între generaţii?
E.H.: Sper că există şi eu încerc să o practic, pentru că aşa am fost obişnuit. 
M.Ţ.: Pentru o vreme tu şi Catrinel Dumitrescu  aţi fost şi profesori de actorie. Unii dintre cei mai iubiţi şi iubitori profesori. V-aţi gândit la „puii” voştri şi o parte dintre ei joacă, acum, la Nottara.
E.H.: E o mare realizare şi o mare mândrie. Da, dar ne-au devenit colegi acei copii care meritau să devină actori ai Teatrului Nottara... În care noi am crezut. Din fericire, ei au confirmat încrederea noastră. De asta spun că, uitându-mă în urmă, e mai mult senin, decât nor. Totuşi, am mai întâmpinat şi obstacole. Nici nu s-ar putea altfel... 
M.Ţ.: Unde? În teatru?
E.H.: În teatru mai mult. Pentru că, până te obişnuieşti cu rolul, cu partenerii de scenă şi ajungi la starea de graţie, trece un timp. Zicea marele actor Bălţăţeanu: „Nu poţi să fii un actor, decât după ce strici vreo 30 de roluri”. Să le strici nu înseamnă să le faci praf. 
M.Ţ.: Care sunt sau au fost partenerii preferaţi, aici, la Nottara?
E.H.: George Constantin a fost un partener extraordinar. Apoi, deşi era mai mic decât mine, Mălăele. De la el am învăţat foarte mult. În definitiv, este o profesie bazată pe un dialog continuu. Nu cred că poţi afirma, vreodată, că stăpâneşti ceva total în spaţiul teatral. Ce era valabil în ’65-’66, nu mai este valabil în 2011.
M.Ţ.: Pentru un actor, trupul este propriul instrument. Şi trebuie să şi-l păstreze ca atare....
E.H.: Trupul şi... cred eu, şi capul... Spunea Camil Petrescu: „Un actor talentat ar fi acela care poate să joace orice fel de rol, chiar şi rolul unui om deştept”. Pentru că aşa cum spunea şi Octavian Cotescu, profesorul meu şi al lui Catrinel, „teatrul este foarte mult gând”. Trebuie să naşti şi să gândeşti tu ceea ce urmează să interpretezi.
M.Ţ: Voiam altceva să te întreb. Tu ai grijă de acest „instrument”. Eşti unul dintre actorii care arată la fel de bine ca la  30, 40, 50, 60 de ani şi, nici într-un caz, nu ţi-am da vârsta – nimeni nu-ţi dă vârsta pe care o ai acum, 70 de ani. 
E.H.: Am să te dezamăgesc: nu am făcut eforturi deosebite pentru asta. Nu aş putea spune că m-am menajat şi că am ocolit „viciile” şi tentaţiile, mai ales în perioada de tinereţe. Cel mult să recunosc faptul că, în liceu, practicam nataţia şi canotajul, nu de performanţă, ci pentru plăcerea mea. În rest, cred că şi Dumnezeu m-a ţinut aşa.
M.Ţ.: Sau poate faptul că ai fost tot timpul...
E.H.: În activitate! Da, am lucrat tot timpul. Am refuzat nişte propuneri de film după ’90 pentru că mi se părea că nu sunt destul de liniştit. Fără linişte interioară nu poţi face nimic memorabil. În schimb, am avut şansa să lucrez în teatru şi, în ultima vreme, am colaborat cu nişte artişti de foarte bună calitate. Şi asta mă ţine în formă.
M.Ţ.: A fost vreo vârstă la care te-ai simţit frustrat că nu ai  jucat un anume rol?
E.H.: M-am educat în aşa fel încât să nu-mi doresc un rol anume. Am mai spus eu într-un interviu şi repet pentru că mi se pare că am zis-o bine: actorul trebuie să fie cel mai infidel amant. În sensul că îţi iubeşti rolul pe care îl primeşti şi pe urmă îl trădezi pentru a te îndrăgosti de alt rol la fel sau chiar mai mult. Nu îl trădezi definitiv, el îţi rămâne ascuns în suflet. Este misterul pe care ţi-l oferă permanent profesia de actor. Mi s-a oferit să joc Romeo când eram în primul an de facultate. E un rol de tânăr, dar şi o piatră de încercare pentru orice actor. Nu cred că l-am făcut cum trebuia. E foarte greu să joci Shakespeare la început de carieră, dar asta sunt în stare să recunosc acum; atunci, m-am bucurat că am fost distribuit.
M.Ţ.: Ai o parteneră de viaţă, actriţă, la rândul ei cu o carieră solidă. Jucaţi şi împreună, şi separat. Este vorba de Catrinel Dumitrescu.
E.H.: Ne-am întâlnit când fiecare avea deja un nume. Nu ca Stan şi Bran... De asta am refuzat, după Doi pe o bancă, să mai jucăm, o perioadă, împreună. Să nu zică lumea: „Dom’le, ăştia numai aşa se fac remarcaţi!” Acum am revenit, jucând în Omul hazardului. E alt gen de text, e alt gen de spectacol, ne simţim bine împreună pe scenă.
M.Ţ.: Există un spectacol sau un film pe care să ţi-l aminteşti cu mare plăcere, care să te fi marcat pentru totdeauna?.
E.H.: Am jucat, la televiziune, în Ciuta, spectacol regizat de Geo Saizescu. Eram partener direct cu Mariana Mihuţ, dar mai erau distribuiţi şi Ştefan Mihăilescu Brăila, Forry Etterle, Nineta Gustti. 
M.Ţ.: Câţi ani aveai?
E.H.: (Mucalit) Nici atunci nu-mi arătam vârsta!
M.Ţ.: Niciodată n-ai arătat vârsta din buletin!
E.H.: Da, însă poate deveni şi un complex. Glumesc. Este un avantaj, fireşte. 
De pildă, jucăm, eu şi Catrinel, de 15 ani în Doi pe o bancă. Nu de mult, ne-a revăzut Tudor Mărăscu, regizorul spectacolului, şi mi-a spus: „Ştii ce mă surprinde, Milu? Nu ţi-ai schimbat costumul, şi au trecut cincisprezece ani...” E o performanţă, nu-i aşa?
M.Ţ.: Până la urmă, profesia de actor depinde foarte mult şi de şansă.
E.H.: Şansa este decisivă în profesia noastră. Să te vadă cineva când eşti tânăr, să faci parte dintr-o trupă în care să te simţi relaxat, să ţi se ofere, la început de drum, un rol în care să poţi arăta primele calităţi, înainte de a avea o tehnică actoricească, să poţi să fii remarcat de regizori...  Şansa este să primeşti rolul potrivit la timpul potrivit. De asta vorbeam de Ciuta, care a însemnat un mare succes de public.
M.Ţ.: Există un secret al tinereţii tale? Cumva faptul că te „hrăneşti” cu tinereţea colegilor tăi? 
E.H.: Nu ştiu. Problema asta cu tinereţea nu mă frământă prea mult. Aşa mi se spune: „Milu, nu îţi arăţi vârsta!”. E adevărat. Nu arăţi, dar, uneori, o simţi. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut grijă să construiesc o atmosferă plăcută, fără încrâncenare... Am încercat mereu să fiu prietenos cu partenerii de toate vârstele, dar mă simt extraordinar de bine în prezenţa tinerilor mei colegi.
Interviu realizat de Marinela Ţepuş


Câteva repere biografice:
Teatrul Nottara

Teatru: Buna seara, domnule Wilde, de Oscar Wilde, regia Alexandru Bocanet, Hamlet de Shakespeare, regia: Dinu Cernescu, Ultima cursă de Horia Lovinescu, regia: George Rafael, Coriolan de Shakespeare, regia: Dinu Cernescu, Doamna nevăzută de Calderon de la Barca, regia: Alice Barb, Unde-i revolverul? de Görgey Gabor, regia: Mircea Cornişteanu,  Un regat pentru un asasin de Peter Karvas, regia: Tudor Mărăscu, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regia: Tudor Mărăscu (Teatrul Nottara), Omul cu mârţoaga de Gh. Ciprian, regia: Tudor Mărăscu, Blocaţi în dormitor de John Tobias, regia: Dan Tudor (Teatrul George Ciprian, Buzău), Capul de răţoi de Gh. Ciprian, regia: Răzvan Ioan Dincă (coproducţie: Teatrul Nottara şi Teatrul George Ciprian)...

Film: Chiquititas (2007),  Triunghiul Morţii (1999), Une mère comme on n'en fait plus (1997), Punctul zero (1996), Straniul paradis (1995), Cel mai iubit dintre pământeni (1993), Liceenii în alertă (1993), Oglinda (1993), Balanţa (1992), Harababura (1990), Un studio în căutarea unei vedete (1988), Să-ţi vorbesc despre mine (1987), Cale liberă (1986), Totul se plăteşte (1986), Noi, cei din linia întâi (1985), Secretul lui Nemesis (1985), Vara sentimentală (1985), Eroii n-au vârstă (1984), Secretul lui Bachus (1984), Sosesc păsările călătoare (1984), Convoiul (1981), Bună seara, Irina (1980), Iarna bobocilor (1977), Regăsirea (1977), Toamna bobocilor (1975), Aventurile lui Babuşcă (1973), Simpaticul domn R (1969)... 

 


Pentru cei care vor sa faca parte din public, sunt asteptati sa trimită gândurile lor despre omul Emil Hossu sau despre activitatea sa profesională sau socială, la marketing@nottara.ro. Primele 20 de eseuri (minim 20 de rânduri)  garantează intrarea la eveniment şi vor fi publicate pe site-ul Nottara.