Colocviu: Independenții vs teatrul de stat?


Moderatori: prof.univ.dr Mircea Morariu, critic de teatru și Bogdan Budeș, traducător, regizor

Sâmbătă, 15 octombrie

Ora: 11.00 - 13.00

Hotel Ambasador, Sala de Conferințe

Cu calm, despre relația dintre teatrul de stat și cel independent

În anul 2013, regizorul Theodor Cristian Popescu a publicat o carte. Se intitulează Surplus de oameni sau surplus de idei, are și un subtitlu lămuritor - Pionierii mișcării independente în teatrul românesc post 1989, și a apărut în excelente condiții grafice la editura Eikon din Cluj.

 În scrierea cărții, Theodor Cristian Popescu s-a folosit cu rost de experiența lui nemijlocită pe tărâmul teatrului a cărui istorie românească își propune să o reconstituie; a fost chiar directorul (şi patronul) unei companii cu nume misterios – 777. S-a mai slujit și de experiența lui canadiană. Theodor Cristian Popescu mai are avantajul de a fi lucrat mult și adesea cu succes în teatrele de stat, de repertoriu, așadar le cunoaște în egală măsură hibele, dar și părțile bune. Problemele dar și relativul confort pe care îl asigură ele creatorilor.

Surplus de oameni sau surplus de idei e, așadar, până la un punct, o carte-confesiune. Nu și o carte egolatră. Dă seama despre dificultăți, dar nu se transformă într-un lamento. Nu pretinde că totul ar fi posibil numai și numai în spațiul teatrului independent. Nu operează cu verdicte maniheiste. Arată onest și ceea ce este imposibil atunci când alegi să fii independent, adică să te lupți cu imposibilul. Din felurite motive. De la structuri și modalități de organizare și finanțare până la mentalități. Unele ținând de conservatorismul specific românilor, altele de conservatorismul caracterizant al breslei.

Theodor Cristian Popescu nu susține nici că în teatrele de stat, și mai cu seamă în Naționale, așa cum o fac unele criticițe țăfnoase din fire, totul ar fi osificat, rău, bătrânicios, anchilozat. Văd în aceasta în primul rând o dovadă de bun simț. Lucru din ce în ce mai rar în societatea românească și fiindcă, după cum bine știm încă de la Shakespeare, teatrul este oglinda lumii, pe cale de consecință bunul simț e rar și în instituțiile de spectacol din România. Mulți fiind aceia care acoperă de ocări, cu surplus de venin și cu deficit de argumente, teatrele de stat în care au lucrat ori vor să lucreze, în care au revenit ori în care își doresc să revină, făcând-o la prima invitație în acest sens.

Cartea lui Theodor Cristian Popescu mi se pare importantă nu doar fiindcă reconstituie convingător și documentat traseul mișcării independente din România. Ci și deoarece explică de ce s-a născut ea, care îi sunt dominantele și caracteristicile repertoriale, din ce categorii de creatori i-au fost ori îi sunt recrutați protagoniștii. Și, încă și mai important, deoarece se apleacă și asupra deslușirii specificităților de receptare pe care le incumbă un asemenea gen de teatru. În plus ne lămurește de ce crede Theodor Cristian Popescu în mișcarea independentă. Crezând în ea nu doar din spirit de frondă.

Socotesc că titlul cărții mai sus menționate poate servi oricând drept punct de plecare pentru o discuție la obiect despre originile, rostul și funcțiile teatrului independent. El, titlul,  sugerează că, uneori, cei ce s-au dedicat total sau numai parțial teatrului independent (iar când e vorba despre dedicare parțială cred că e mai indicat ca formula „teatru independent” să fie înlocuită cu aceea de „teatru alternativ” ) au făcut-o și pentru că această sintagmă le oferea posibilitatea de a căuta și a găsi ceea ce teatrul instituționalizat, „teatrul nativ” nu le putea oferi. Sau nu le oferea încă.

Același titlu te mai duce cu gândul la faptul că mulți dintre cei ce au ales să își desfășoare activitatea în spațiul teatrului independent au făcut-o și pentru că nu și-au găsit (încă) un loc în teatrele de stat. Loc care nu este neapărat călduț cum o susțin aiurea acele cronicărese din start puse pe ceartă.  Că nedorind să se despartă de profesia pentru care s-au format și pentru care simt că au vocație au hotărât să facă teatru în altă parte. Nu doar în clădirile simbolice, marcate, vorba lui George Banu, eminamente prin roșu și aur.

Au ales această alternativă cu gândul de a face teatru serios, fără a arunca la coș idei prețioase precum aceea de program sau de repertoriu (să ne amintim în context că multe, foarte multe piese noi, din literatura dramatică universală au pătruns în lumea românească grație teatrelor independente), aceea de decor adevărat, nu încropit, ori respectul față de public. Unteatru, Teatrul de Artă, Teatrul ACT, Godot Cafe Theatre fiind serioase exemple în acest sens.

Și pentru că uneori „surplusul de idei” intră în conflict cu autoritatea, adică cu înalții funcționari de stat, s-a întâmplat chiar ca una dintre primele manifestări temeinice de teatru independent la noi să fi fost generată de conflictul care l-a opus pe regizorul Alexandru Dabija Ministerului Culturii. Care nesuportând să fie contrazis l-a demis pe Dabija din funcția de director al Teatrului „Odeon”. Așa a apărut mai întâi Fundația Inter-Art-Odeon aflată la originea nașterii unui teatru independent azi cu istoric- Teatrul ACT.

Știm bine, teatrul fără conflict e teatru mort. Numai că teatrul însemnând, înainte de toate, dialog, dar și fiindcă –vorba aceluiași George Banu- „teatrul este mereu în altă parte” util și firesc mi s-ar părea ca teatrul pe bani publici și teatrul pe bani privați să nu se situeze din principiu, și pasămite pentru că așa ar da bine, pe poziții antagoniste. Să nu se privească fiecare doar pe sine, care mai de care mai orgolios, întrebându-se de formă „oglindă, oglinjoară care e cel mai frumos, mai bun, mai performant, mai adevărat teatru din țară”. Ci să evolueze fiecare demn și curajos.

Oameni avem. Avem încă, pe mai departe, și nevoie de teatru. O dovedește faptul că pe toată durata verii locurile unde se joacă teatru independent au fost pline. Și mai avem chiar și idei.

Sper ca dezbaterea programată a avea loc în toamnă, atunci când Teatrul „Nottara” ne va invita la FEST(IN) pe Bulevard și la o dezbatere civilizată și colegială pe această temă, să probeze că idei avem. Poate chiar nu în surplus, dar măcar în cantitate suficientă.

Prof.univ.dr Mircea Morariu, critic de teatru